În cei aproape 3 ani de când derulăm atelierele de evaluare cu preșcolari și școlari (I-IV), ne-au trecut prin mână peste 1000 de copii din București și din țară.

Unul dintre lucrurile cele mai izbitoare la această generație este legat, bineînțeles, de atenție - de funcțiile executive ale creierului: autocontrol, ascultare activă, atenție voluntară, planificare.

Foarte mulți copii au - da - ”probleme de atenție”. Nu o să scriu aici de ce și de unde, cu toții știm despre generația ”pe repede înainte”, ”copiii ecranelor”, copiilor dependenți de stimuli puternici și plictisiți de activitățile care presupun moduri de operare secvențiale, analitice, de gândire în adâncime.

Ce este însă foarte interesant la majoritatea copiilor cu ”probleme de atenție” este că le iese coeficientul de creativitate foarte, foarte mare. În timp ce mulți dintre copiii ”buni, atenți și concentrați” au predispoziții, să spunem, mult mai prudente, când trebuie să atace probleme din unghiuri diverse, în afara ”cutiei”.

Nu o să insist cât de importante sunt atenția și autocontrolul, totuși.

Ce cred, însă, așa intuitiv și la prima mână, e că omenirea își ”mută” creierele către un mod de operare care - deși nu pare să ne placă nouă, adulților, obișnuiți să cântărim și să punem energie multă și intensă într-o problemă oarecare - schimbă fundamental paradigma de gândire: pe orizontală, în expansiune rapidă, cu multă intuiție, cu abandon rapid pe sarcinile care nu prezintă interes sau satisfacție imediată, cu mult curaj și risc, cu spontaneitate. Da, fără rigori, fără analize de adâncime, fără consistența academismului înalt. Da, cu superficialitate - din punctul nostru de vedere; da, frustrant din perspectiva adultului obișnuit să facă treaba serios și cu intensități aparte.

Nu, copiii care vin azi din urmă, dincolo de influențele proaste sau bune ale școlii - au o altfel de ”poftă intelectuală”, un alt mod de operare care nu ne place, ne frustrează sau ne sperie. Dar sunt aproape de neoprit în creativitate și curajul de a schimba ”macazul” imediat față de locul care nu produce rezultat imediat. Vrem sau nu, eu simt curentul ăsta cum vine și mătură o bună parte din coordonatele în care ne-am obișnuit să definim ”gândirea bună”. El face parte, probabil, dintr-un proces de adaptare - ca mutațiile genetice - la o altă etapă în evoluția speciei umane. Copiii aceștia pregătesc un altfel de viitor.

Și-mi aduc aminte mereu - ca să nu judec greșit - că lumea nu e bună sau rea, că lucrurile vin dinăuntrul nostru, că percepțiile schimbă realitatea și perspectivele se mută și se recreează permanent. E de lucru un pic pe atenție și autocontrol, dar e cu mult mai mult de lucru cu noi înșine, adulții, să înțelegem și să acceptăm cum lucrurile se mișcă altfel înainte. E de lucru mult de tot să ne înțelegem copiii ”out of the box of our own old mind”.

Dacă aveți un copil perfecționist, de nota 10, mereu cu mâna sus la școală, mereu lăudat de profesori, foarte conștiincios cu temele, prudent și muncitor în preajma testelor, bun la toate și dornic să se evidențieze, felicitări! Trebuie că ați reușit destul de bine ca părinți!

Un singur lucru ar trebui doar să excludeți din acest minunat tablou, ca să fie totul cu adevărat bine! Uitați-vă cu atenție ca nu cumva efortul și îndârjirea lui să fie, de fapt, un mecanism de adaptare sau de camuflare a unor mari frici interioare.

Uneori, copiii și adulții perfecționiști trag de ei toată viața ca să acopere o durere, o traumă stocată de multă vreme în subconștient. Uneori apare în viață, devreme de tot, poate la 2, poate la 4, poate la 6 ani, un moment în care cineva l-a făcut pe cel mic să se simtă inferior, pe marginea unui eșec neiertabil; sau unul din părinți poartă deja rana unor mari complexe de inferioritate, fie povara fricii de ratare. Copiii înghit această energie ca pe o realitate proprie și, uneori, ajung să funcționeze toată viața performând doar ca reflex al nevoii de a-și ascunde o imaginară impostură.

Suntem mulți adulți activi, capabili, admirabili, muncitori, conștiincioși. Dacă tot ce construim se așază însă pe o rană nevindecată, pe teama că într-o zi cineva va descoperi că suntem mici, vulnerabili, singuri, efemeri, atunci acest mare "tot" e imposibil să nu se năruie intr-o zi. Sub forma unei depresii, a sindromului "burn-out", sub forma unor mari scindări care ne fac artificiali și neurotici.

Mare grijă, deci, la copiii extraordinari! Pândiți energia care le construiește în spirală succesul: este ea una din "plin" sau din "gol" sufletesc? Este o creștere organică, în bucurie și tonus sau una trasă din greu, cu simptome de devitalizare, atacuri de panică în preajma testelor, nevoi excesive de confirmare, de comparare cu celălalt? Voi, ca părinți, lăudați execesiv reușita lor sau doar îi iubiți pur și simplu dincolo de ea? Aveți acasă un perete cu diplome sau o inimă plină de amintiri delicate si conectări sufletești adevărate?

Succesul nu e succes dacă se pune pe o temelie a fricii de propria impostură. A fricii de a nu rămâne în urmă, de a nu fi observat sau acceptat de celălalt.

Și nu, nu toți copiii buni sunt așa. Există și împliniri externe bazate pe echilibru interior. Aveți numai grijă mare, în anii aceștia ai copilăriei, să nu fiți martorii sau co-autorii unor mari abuzuri cu semnături discrete, aproape invizibile!

De ce nu citesc copiii noștri, ca noi, pe vremuri? De ce nu mai citim noi, adulții, de fapt?

Cititul este unul dintre acele butoane de ieșire din prezent. Una din nenumăratele uși care înconjoară rotunda încăpere a lui aici și acum.

Ca să ies din prezența în mine, ca să simt mai puțin singurătatea sau golul creat la momentul căderii mele din rai, deschid una din aceste căi de evadare. Omenirea și-a inventat mii de ”escape buttons” ca să se simtă cât mai departe de imposibila stare de a fi doar cu sine: alcoolul, sexul, ecranele, zahărul, shoppingul, facebook-ul :) etc.

Cititul este un buton nobil. E o cale departe de sine care ajunge, până la urmă, tot la sine.

Tot mai puțini copii și adulți citesc pentru că au la îndemână o sută de alte portaluri cu mult mai comode, instante, cu stimuli imediați, cu feed-back rapid. Mintea alege pe principiul minimului efort, conform programului ei de supraviețuire biologică. Și caută satisfacție cu cea mai mică investiție energetică.

Dacă vrei să te întorci la citit sau să îți orientezi copilul către citit, trebuie să faci întâi un program de detox mental. Să te decondiționezi de nevoia de stimuli puternici, să închizi cu lacătul ușile ușoare.

Cititul a devenit astăzi aproape o practică spirituală: un fel de zen îți trebuie deja ca să descoși rând cu rând, idee cu idee, realități care nu ți se întâmplă pur și simplu ca pe ecrane, care nu îți sunt servite în împachetări colorate.

România are cea mai mică piață de carte și cel mai puțin numeros public cititor din Europa. Înapoierea noastră spirituală pornește de la această dependență de imediat, de această fugă permanentă din aici și acum, din centrul în care am avea șansa să conștienăzăm cine suntem și ce avem de făcut. Toate sunt indicativul unui număr mare de adulți nevindecați și netreziți din rănile copilăriei lor.

De aici, și statisticile despre boli mintale și dezechilibre emoționale - foarte mari pentru România. De aici, și o școală cu programe dezorganizate și aglomerate, de aici și procent imens de analfabetism funcțional. De aici, și o economie fals umflată de consum isteric; de aici și birocrația, prefăcătoria, dependența de imagine, jurnalismul second-hand, politica de gârlă.

Citiți! E o ușă care duce către trezire! Cumpărați cărți și stați în ele cum nu știm să stăm încă în noi!