Știți clasele acelea P-IV de "mare ambiție", de la școlile cu "doamne" care "fac performanță", mănâncă gazete matematice și culegeri pe pâine sau dau dictări de la clasa Pregătitoare? Clasele acelea unde părinții își înghesuie cu disperare cei 35-40 de copii "norocoși" și unde, uneori, se cotizează "gros de tot" la Crăciun, 8 Martie, ziua de naștere, final de an etc? Clasele acelea unde dacă vreun părinte mai treaz se apucă în ședințe să deschidă gura, i se taie scurt cu "știi de ce l-ai adus aici; pleacă, dacă nu faci față!"?

Clasele acestea sunt un fenomen în România, în toate orașele. Erau și pe vremea mea, deși comuniștii mai distribuiau, ca să nu se vadă grosolănia alegerii pe sub masă a copiilor, și elevi "fără intervenții". Aveau ei, așa, o jenă...

A venit peste suta de copii din astfel de clase, la atelierele noastre de evaluare. Un eșantion suficient pentru mine să îndrăznesc să observ:

Școala pe repede înainte face copiii să pară isteți cum poate o haină cu sclipici să ascundă un maieu peticit: rezolvă mult și în viteză, dar fără gândire critică. Dacă îi iei logic, la bani mărunți, cum s-ar zice, pe matematică, de exemplu, au o mulțime de concepte lăsate absolut în aer: nu înțeleg semnul "egal", nici descompunerea numerelor, nici de ce "se împrumută" la adunări sau scăderi. Învață înmulțiri și împărțiri strict din memorie, fără aplicare logică. Găsesc termenul necunoscut al adunărilor sau al scăderilor după ce își dresează reacțiile prin recunoașterea tipului de exercițiu. Așa și la probleme, mai mult pe recunoașterea tipologiei decât pe analiza relațiilor logice.

La Română, la fel. Citit mult și bine, dar nu conștient. Exprimare schematică.

Emoțional, și mai rău: complexe de superioritate și inferioritate, teamă de eșec, lipsă de spontaneitate sau asumare de riscuri, teamă de autoritate și neliniștea descoperirii propriei și imaginarei imposturi.

Nu toți sunt așa. Există și copii performanți, tonici și capabili și de învățare accelerată, și în adâncime. Aceștia sunt cam 3%. Restul - spoială, de dragul imaginii de portofoliu al familiei sau al profesorului. Copii buni, spectaculoși, dar pe un drum care îi sortește la acumularea unor "goluri" ireparabile, de judecată și concept.

Dragilor învățătoare,
Stați pe loc. Construiți baza temeinic. Creați sentimente de triumf pe "materie" bine sedimentată. Explorați practic și în adâncime. Acordați-le timp, până la 10-11 ani, pentru desen, joc de rol, povestiri orale, cunoașterea lumii vii, a unor modele umane (eroi, inventatori, exploratori etc) Construiți, modelați, 
priviți adevărurile din toate unghiurile lor, inventați istorii contrafactuale, dezbateți, explorați. Lucrați mai puțin pe hârtie și mai mult pe construirea atenției, a ascultării, a spiritului de observație, pe dezvoltarea limbajului, a relațiilor între copii, pe educarea nonreactivității în corp și în decizie.

Dragi părinți,
Nu vă făliți cu punctajele de la Comper sau numărul de gazete matematice din ghiozdan. Nu acolo e cunoașterea, în iluzia unei concurențe academice premature.

Cunoașterea e în felul în care copilului tău îi sclipesc ochii când îi vorbești de minunile lumii, în bogăția conexiunilor pe care le face și le exprimă coerent în limbaj, în "mușchiul" atenției, în capacitatea de a-și amâna gratificări 
imediate, în reziliență, cooperare, flexibilitate și adaptabilitate. Toate aceste calități sunt sacrificate în clasele de "excelență", de dragul mersului rapid înainte. Un reflex provincial, tipic 
culturilor care au acumulat mari complexe de inferioritate.

Iluzia claselor "bune" în România alimentează perpetuarea unui sistem corupt și ignorarea cu bună știință a nevoilor psihologice, fizice și biologice în dezvoltarea copilului. Creăm repere false și ne strivim aiurea copiii. Pentru ce? Pentru orgoliul unor adulți imaturi, ignoranți și dornici să își compenseze lipsurile prin copii.

Adevărata traumă emoțională la copii se petrece când părintele și-a pierdut puterea de lider. Când copilul simte că el însuși este prea mult pentru părinții lui, prea greu de gestionat. Trauma începe unde părintele cicălește sau declară că este copleșit de prezența celui mic, pierde controlul nervos sau se falsifică întru calm disimulat și blândețe autoimpusă, cu multe reprimări și izbucniri interioare.

Părinții buni pun limite, dau structură, direcție, îi iau pe copii în vortexul intenției lor și le dau de acolo, din interiorul lui, spațiu de manevră și alegere. Când pun limite, părinții buni nici nu se scuză, nici nu se justifică. Sunt asertivi, solemni, demni și hotărâți.

Nu există nicio tehnică de parenting, și niciun set de trucuri comportamentale care să te învețe să fii lider pentru copilul tău. Privirea fermă, vocea calmă, optimismul și încrederea, hotărârea, puterea de a-l fascina, acceptarea necondiționată și fermitatea sunt active numai după ce îți conștientizezi nevoile personale, după ce te împaci cu tine și devii atent și lucid la toate derapajele inconștientului în preajma propriului copil. Altfel, toate umbrele de care fugi se vor activa, la vedere, în copilul tău și îți vor apăsa toate butoanele de panică posibile.

Tot ce am decupat din noi la un moment dat ne ajunge din urmă și apare reoglindit în experientele copiilor sau apropiaților noștri.

Să încep ca baba, de la o amintire...

În vremea liceului meu, sistemul - bun sau rău - încă te mai ținea în brațe, ca elev. Dacă trăgeai tare, conștiincios și atent la ore, din ce preda profesorul la clasă, puteai să scoți 9 și 10 a doua zi. Existau încă oameni cunoscători de metodică, adică cei care își structurau ora pe principiile captării atenției, formării motivației, predării, fixării, consolidării, ale transferului. Aveam un nivel anume de control asupra ”materiei”, un ”ce se dă” și ”ce se cere” bine stabilit în cap, un confort anume față de ce am de făcut. Știam standardele de evaluare și mă puteam autoevalua după fiecare test. Erau multe alte lucruri în neregulă, dar responsabilitatea profesională față de tehnica și structura predării era mai mare.

Astăzi - mă uit la clasele de liceu cu elevi care au intrat peste 9.80 la Capacitate - și mi-e clar că sistemul - bun sau rău - i-a lăsat pe toți jos din brațe. Nu mai există răspunderea profesorului față de cum își dozează predarea la clasă. Se fac 2-3 aplicații întâmplătoare în oră și restul cade, acasă, în poala elevului, fără nicio responsabilitate. Se dau 3 și 4 în masă la testări, din materia nedigerată minimal împreună în clasă, fără ca profesorul să își pună vreo clipă problema că e și vina lui, că ceva e putred rău în predare, dacă n-ai curba lui Gauss desenată în evantaiul de note obținute. Copii buni și foarte buni nu pot ține pasul cu stilul dezlânat și neangajat al profesorului.

Toate marile licee bucureștene de elită își mențin numele și notele mari din MEDITAȚII, nu din ce se întâmplă în clasă. Cu mici excepții marcate de câțiva dascăli cu har, dar, care, nici pe departe, nu sunt cei care ”brand-uiesc” bunul nume al liceului. Cine aduce ”brandul” sunt tot familiile care, după ce au ales să-și înghesuie copiii împreună în clase ”bune”, se apucă imediat, de la finele lui septembrie să vâneze meditatori pe termen lung. Că numai ei mai pot ține sistemul în picioare. Sigur că în relație unu-la unu sau unu-la cinci e altă poveste și eficiența actului didactic se bazează alte proceduri de lucru.

Mare rușine. Educație privată generalizată: una subterană, nemăsurabilă.

Meditațiile se fac peste tot în lume. Nu e nimic în neregulă cu aprofundarea, recuperarea sau accelerarea la nivel individual. Neregula mare e la noi, pentru că meditațiile au devenit singurul mijloc de susținere a coșmeliei noastre educaționale. Sunt o condiție și o necesitate, un paravan grotesc după care ascundem impostura și iresponsabilitatea la clasă.